Interviul a devenit, de multe ori, sinonim cu procesul de recrutare/selectie. Fraze de genul: “CV-ul era beton dar m-a dezamagit la interviu”, “Cum te-ai descurcat la interviu”, “Am luat interviul “ , “Tipa de la resurse umane cu care m-am intalnit la interviu nu mi-a placut” pot fi auzite foarte des. Recruterii se plang ca nu le vin candidatii la interviu, multi dintre noi ne plangem ca mergem la multe interviuri fara sens, etc..
Cine-i mai puternic intr-un proces de recrutare? Cel ce angajeaza sau cel ce se angajeaza? Relatia de putere se manifesta cel mai pregnant in cazul interviului. Pozitionarea in acel moment este evidenta. De aici si multe procese de recrutare ratate subiectiv, din cauza neintelegerii rolului pe care il are fiecare parte intr-un astfel de proces.
Raspunsul e evident. Nu putem vorbi de un raport de putere, putem vorbi doar de o relatie de colaborare pe un proiect: stabilirea compatibilitatii dintre o persoana si un post, echipa de lucru si organizatie. Acest adevar nu impiedica existenta recruterilor care cred ca fac o favoare celor din fata lor sau a candidatilor. Acest adevar nu-i impiedica pe candidati sa nu se prezinte sau sa anuleze intalnirile in ultimul moment.
Termenul de interviu explica, pana la urma o relatie de putere. Este un termen anacronic fata de situatia pietei muncii din momentul de fata. Suntem intr-o perioada de “dictatura” a candidatilor, mai ales pentru posturile nemanageriale sau care presupun specializari largi si calificari joase. Aceasta situatie urmeaza “regimului totalitar” al companiilor, cand goana dupa un loc de munca civilizat si bine platit era un sport national. Sunt dezechilibre firesti ale unei economii care abia acum incepe sa intre in normalitate. Aceasta normalitate poate sa insemne ca raportul de putere dintre angajator si viitor angajat sa se transforme intr-o relatie de colaborare.
Chiar, de ce sa folosim termenul de interviu? De ce sa nu avem intalniri, pur si simplu? |
